Avantajul utilizării antenelor verticale în traficul DX este binecunoscut de toţi cei care au încercat acest lucru. În literatură există tot felul de poveşti, privind randamentul slab la recepţie, lucru absolut fals.
Antena verticală datorita unghiului mic de radiaţie, faţă de sol, lucrează la fel şi la emisie şi la recepţie. Astfel, semnalele apropiate, (până la 1500-2000 km) care sunt propagate la un unghi mare faţă de verticală, vor fi atenuate cu 2-3 puncte S, dar semnalele DX care sosesc la unghi mic faţă de sol, vor fi mai puternice cu 2-3 puncte S, în comparaţie cu un dipol.
În practică s-a dovedit că antena verticală este chiar ceva mai puţin afectată decât un dipol, de murdăria electromagnetică radiată de cablurile de comunicaţii din oraşe, acestea având o radiaţie puternică în plan orizontal.
O problemă majoră la construcţia unei antene verticale o constituie impedanţa de intrare foarte mică. Acest lucru face ca alimentarea antenei să fie destul de dificilă cu cablurile coaxiale aflate la îndemână, de 50 şi 75 ohmi.
O soluţie simplă, este înclinarea radialelor la 45*, astfel fiind posibilă utilizarea unui cablu coaxial cu impedanţa de 50 ohmi. Vezi antena Triple leg .
Problema apare atunci când spaţiul nu permite un astfel de aranjament.
O altă soluţie este utilizarea unui radiant cu lungimea fizică mai mare decât 1/4L mărind astfel impedanţa de intrare, urmând ca aducerea la rezonanţă să se facă cu ajutorul unui condensator variabil, care va scurta electric radiantul, obţinând frecvenţa de lucru dorită.
Constructiv, radiantul se confecţionează dintr-o bucată de conductor de cupru (liţat sau blanc) cu diametrul de 2 mm, introdusă în interiorul unui băţ de undiţă, din fibră de sticlă. Condensatorul variabil se introduce într-o cutie din material izolant, prinsă rigid de capătul de jos al radiantului. La realizarea radiantului se va lua în calcul şi lungimea conexiunii de la radiant până la condensatorul variabil. Rotorul condensatorului se conectează la radiant, iar statorul la firul central al cablului coaxial.
Elementele radiale se confecţionează tot din sârmă de cupru de 2mm, fiind necesare minim două. Le vom aşeza în funcţie de spaţiul de care dispunem.
Acordul antenei se face prin intercalarea unui SWR-metru între CV şi cablul coaxial. Vom utiliza un generator de semnal sau chiar transceiverul, acordat pe frecvenţa de lucru la o putere mică de 2-3 w. Prin rotirea CV se va obţine un minim de unde staţionare chiar la baza antenei. După aceasta axul CV se blochează, sau se poate schimba cu condensator fix de valoarea rezultată în urma acordului.
In tabelul de mai jos, sunt date dimensiunile radiantului şi a radialelor în funcţie de frecvenţa de lucru şi impedanţa cablului coaxial. Radiantul este notat cu L1 iar radialele cu L2. Lungimile sunt date în centimetri.
Banda KHz L1/50 ohm L1/75 ohm L2 CV
7050 1185 1310 1040 250 pF
10125 807 860 740 200 pF
14100 592 656 520 150 pF
18100 450 483 413 150 pF
21100 395 440 349 130 pF
24900 328 350 300 120 pF
28100 297 328 262 100 pF
Elementele telescopice ale băţului de undiţă, se fixează prin înşurubarea puţin forţată a acestora. Nu se utilizează în nici-un caz coliere metalice, care vor influenţa negativ performanţele antenei.
Deoarece în cazul benzii de 40m, o undiţă de 8 m, nu este suficientă, se va prelungi cu una sau două ţevi din PVC, pentru instalaţii de apă (canalizare).
Dacă acordul antenei nu corespunde cu dimensiunile date (este posibil în cazul unor obiecte înconjurătoare, care afectează funcţionarea antenei) vom proceda la lungirea sau scurtarea radiantului, în funcţie de poziţia condensatorului variabil. Sau mărirea capacităţii acestuia cu cca 10-15%, după caz.
Diagrama de radiaţie în plan vertical |
Notă: La toate antenele verticale construite de mine, am utilizat elemente radiale elevate (deasupra solului) şi în anumite cazuri, radiale acordate pe frecvenţa de lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu